Urgent! Căutăm un tâmplar la CDC!



Iată deja de câteva luni, seara de marți eu o petrec la CDC. Refuz toate întâlnirile, mesele rezervate la Cocos, biletele la cinema și cinele romantice în doi, numai  pentru a savura un ceai din pachețele și niște biscuiți de la Bucuria. Nasol, e că cei de la CDC dau ceaiul și biscuiții doar după ce asiști la un spectacol-lectură.. Dur, dar n-ai ce-i face.

Dar faza și mai nasoală, e că la clubul nostru au început să se întâmple lucruri stranii. Un fel de poltergheist ne bântuie sala și ne încurcă să ascultăm piesele. Cel puțin pe mine precis mă nelineștește, sau asta din cauză că nu sunt botezată? Să sperăm!

Și totuși e a doua lectură la care nu mă puteam «conecta». Ori că e o piesă depășită ca subiect, formă  și eu nu mint atunci când spun, că nu mă privește din nici într-un colț al scenei (replica la Terapia precedentă). Ori că modul de regizare a acesteia nu-mi lasă nici o șansă să pătrund în mesaj, chiar dacă acesta este unul care merită.

Astăzi am audiat nuvela Oglinda noastră, de Grigore Chiper, animată de Alexandru Rusu cu participarea Alexandrei și a lui Denis, toți trei de la facultăți diferite din AMTAP. Până la urmă, după discuții am zis cu toții că e un text care merită toată atenția, dar la fe și o regie  bună. Spun toate astea din motiv că sunt supărată, atunci când cineva își neglijează responsabilitatea față de public. Deși s-a observat lucrul asupra textului, s-a văzut și o concepție regizorală asupra acestuia, totuși mersul cela continuu a deranjat pe majoritatea din sală pur și simplu să audă replicile! O fi de vină podeaua scârțăită (tâmplar? cineva?), dar asta e- alta nu avem. Și atunci nu ne rămâne altceva, decât să lecturăm în condițiile în care ne aflăm, dar să facem cel puțin minimum posibil- să se audă textul! Țin minte, că la prima lectură nici lumină în sală n-a fost, decât cea de’afară, dar nimeni n-a simțit acest lucru din motiv că toți eram atenți la lectură. Tinerii care au participat erau de fapt bravo, foarte talentați și cu multe posibilități, păcat însă, că s-au rătăcit în labirintele sale nesfărșite, iar noi foarte repede am pierdut firul Ariadnei.

Vorbind despre text la discuții și ascultând pe dramaturgul nostru am reușit să clarificăm un pic lucrurile de azi seara. Generația mai puțin tânără (dar cu foarte puțin!) ne-a convins că  de fapt prin descrierea detaliată a rutinei cotidiene, autorul a dorit să ne induce în tragedia și emoția din final, dar nu într-un mod direct, ci unul foarte discret și profund. Amăgindu-ne prin diverse situații banale, întâlniri neînsemnate, el ne sustrage atenția de la evenimentul principal, luându-l ca încă o situație abstractă. Naratorul nu vrea să trăiască moartea copilui nenăscut, ci ne lasă pe noi să facem asta. Poate e chiar bine, că nu m-am conectat la asemenea mesaj.. mai știi?

*De fapt procedeul cu sustragerea atenției e un joc copilăresc vechi, de genul: летят два фломастера, один синий,  другой на восток, как зовут отца Александра Ивановича?

Adică, ne vedem luni deja. Vine Mihai Vakulovski să vadă ce facem… sau și el vrea ceai cu biscuiți pe gratis?!!

Să vedem;)

OK.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s